Să priveşti şi să nu îţi crezi ochilor ---

Asta mi se întâmplă câteodata ...

Nu pot să cred că oamenii pot fi răi ... Imi pare rău că nu am capacitatea de a vedea motivele pentru care unii acţioneaza aşa. Sunt de părere că nimeni nu este rău din fire. Există întotdeauna un fundament undeva în adâncurile fiinţei aceleia ... şi aş vrea să l ştiu, pentru că sunt îngrozit de ideea că şi eu aş putea să cad într o asemenea postură, fără să pot controla nimic.

Mă gândesc, dacă aş fi fost în locul păcătosului, oare aş fi acţionat la fel? Oare ceeea ce facem şi ceea ce nu facem în viaţă ţine numai de inteligenţă? Înţelepciunea se capătă numai prin experienţă şi informare?! Există ceva predestinat pentru fiecare?

Îmi doresc să nu fiu rău, să am puterea de a respinge acele tentaţii care te trag în jos şi îţi murdăresc simţirea ...

Şi aşa-mi vine câteodată, Dorule ...

E mai bine să pierzi o luptă, dar să câştigi războiul ...
De ce spun asta? Pentru că mă simt şi trist, şi vesel, în acelaşi timp! Motive am, pentru fiecare din ambele stări ... Dar cum îi pot spune stării acesteia ciudate? O veselie tristă ... sau o triteţe veselă?!? Ce pot face? Să las deoparte motivele întristării şi să mă "axez" pe bucurii? Mda, asta ar fi o soluţie, dar numai una de moment. Problemele nerezolvate nu se aranjează de la sine, ci trebuie luate în piept cu mult curaj şi determinare ... Aşa vă doresc tuturor să faceţi, este o atitudine pozitivă care ajută foarte mult, şi nu numai în situaţiile critice ...
E atât de simplu să te bucuri de o un succes, de o victorie ... Greşit, aş spune! Este destul greu! Mai ales când ştii că, chiar dacă ai învins, în MARELE RĂZBOI ai pierdut! Aşadar, este atât de greu să-ţi priveşti victoria ... inutilă ...

PS Nu e vorba dacât despre fotbal ... insă se poate proiecta şi intr o situatie de viaţă, nu?

Dorine, Dorule ...

Am citit pe undeva că trebuie să pomeneşti, în discuţiile cu o persoană, nu contează despre ce e vorba, prenumele acesteia. Stiti de ce? Pentru că prenumele este cel mai drag cuvânt pe care oamenii doresc să-l audă, cât mai des, este un fel de mângâiere pe creştetul unei pisici care toarce, toarce şi îşi ridică şi coada atunci când cobori palma pe gât şi apoi pe spate...
Oare câţi oameni au un prenume în actul de identitate, dar de fapt ei sunt strigaţi altfel, cel puţin atunci când vine vorba de rude, nu?
De când eram mic, mi-am întrebat părinţii de ce îmi spun Doru, în loc de Dorin, aşa cum eram strigat la catalog ... Răspunsul a venit mereu acelaşi: tata, când era holtei, se prezenta fetelor Doru, deşi nu îl chema aşa, chipurile ca fetelor să le fie dor de el. Mama nu prea a fost de acord, dar până la urmă au ales să mă numeacă Dorin, dar şi Gabriel, după naş. Buuun ... Nimic deosebit, până acum ...
Dilema mea a rămas, chiar şi acum, cum să mă prezint? Doru, aşa cum mă obişnuisem să fiu chemat, sau Dorin, cum cred că este normal şi firesc? Nu e o dilemă aşa mare, spun ce imi vine pe limbă ... Problema este însă alta. Felul în care eşti perceput, cel puţin în primă fază, ţine un pic şi de nume! Unii spun chiar că îţi poate netezi drumul spre succes în viaţă ... Aşa o fi ?!?
Ştiţi cum mă simt câteodată? Mă simt de parcă aş avea două capete în loc de unu! Ok, faptul că sunt născut în zodia gemenilor e un argument posibil, dar totuşi ...

La marea cea MARE!

Am fost la mare ... nu la orice mare, ci la Marea Neagra! Neagra era, pe alocuri, nu stiu de la ce, dar sigur nu era culoarea ei naturala!

Am fost cazat la un hotel, nu spun care ... dar am incercat sa profit cat mai mult de soare, apa, plimbari pe malul marii, trenulet, telegondola, delfin, parc de distractii, sat de vacanta, cuptorul cu placinte ... chiar si cumparaturi!

M am intors cu gandul ca mi am reincarcat bateriile. Ma intreb ... asa trece viata? ...